Pe nea Mihai l-am întâlnit într-o după-amiază în care mă întorceam dintr-o plimbare cu bicicleta spre morile de apă de la Gârliște. El venise la sălaș împreună cu soția ca să întoarcă trifoiul cosit cu o zi înainte. Din cauza ploilor, trifoiul nu apucase să se usuce complet ca să fie strâns în căpiță, așa că soția plecase acasa, să-și vadă de treburile gospodărești. Nea Mihai rămăsese în urmă, să scoată vacile la păscut. Când am trecut pe lângă el, ședea pe marginea drumului, pe un bolovan, aparent nefăcând nimic.

Nea Mihai are 57 de ani și stă în Carașova de când se știe. La fel ca majoritatea locuitorilor din zonă, e croat. Albastrul aprins al ochilor îi e accentuat de obrajii rotofei și rumeni, ca de copil abia întors de-afară de la joacă, și de ridurile generoase, atunci când râde. S-a căsătorit înainte de Revoluție cu Lina (Mădălina) și au un băiat și o fată, pe Mirko și pe Anku.

Pe fată nu a mai văzut-o de 5 ani, deși stau în aceeași localitate. O recunoaște cu o resemnare stângace, ca și cum s-ar fi împăcat cu gândul. Dar o pomenește des, din amintiri. Una mi s-a părut memorabilă: într-o noapte, tocmai ce se întorcea cu fata spre casă, după ce văzuse de animale la sălaș, când s-au întâlnit cu lupul. Rar trăgea lupul la oile oamenilor, dar s-a întâmplat ca aia să fie una dintre situații. S-au oprit locului, și ei doi, și dihania. Lupul mârâind. El s-a pus în fața fetei, să o apere, gata să prindă animalul de bot în cazul în care ar fi vrut să atace. „Eu pe oricine prind [de bot] uite-așa” îmi arată cu niște gesturi smucite. „Câine, lup, nu contează”, lămurește vitejește.

Și totuși, se rușinează ca o fată mare când îl întreb dacă pot să îi fac o poză, și încearcă să-și tragă cămașa peste burdihanul golaș.

---

Carașova, centrul geografic și spiritual al comunității croate din România, are puțin peste 3000 de locuitori. Mai mult de 80% sunt croați. Totul e scris bilingv, sau uneori doar în croată. Oamenii se salută și-și vorbesc în croată sau într-o combinație de croată cu română dacă se întâmplă să fie și vreun român minoritar pe-aproape, cum s-a întâmplat să fiu eu.

Și acum, la fel ca în cei peste 500 de ani de când s-au stabilit în aceste locuri, carașovenii se ocupă cu creșterea animalelor și agricultura. Nea Mihai are 5 hectare de teren pe lângă sălașul moștenit din familie, unde și-a încropit o grădină cu cartofi, ceapă, ceva pomi fructiferi.

Aici cam oricine are câte un sălaș – un adăpost termporar, echivalentul unei șuri din Transilvania, însă mult mai mare, compartimentat și pregătit chiar pentru o locuire sezonieră. Oamenii îl folosesc pentru depozitarea fânului și pentru creșterea animalelor. Cu alte cuvinte, nu cresc vacile sau oile în propria ogradă, ci la limita localității sau puțin în afara ei,  la un astfel de sălaș. Locul servește și ca spațiu de dormit, sau, poate chiar ca un loc de refugiu pentru bărbații care pleacă de-acasă, chipurile să vadă de animale, și rămân peste noapte la sălaș, cu gândurile și băutura lor. Pe terenul aferent, au livadă și grădină, plus trifoi, unde animalele pasc și care e mai apoi cosit.

---

S-a dovedit că nea Mihai nu stătea degeaba pe marginea drumului. Mă zărise din depărtare și a crezut că sunt fiica lui. Cum nu o văzuse de 5 ani, s-a așezat la pândă, în speranța că poate, poate… Localitatea nu e așa mare, am observat eu la un moment dat, după ce și-a descărcat oful. Nu e, a recunoscut cu un surâs, ca apoi să schimbe repede pe alt subiect.

De altfel, în ora cât am stat cu el de vorbă, a trecut de la un subiect la altul fără ca eu să întreb prea multe. A început cu motivul pentru care mă aflam în zonă, apoi s-a sucit, de bunăvoie, spre treburile lui zilnice, a trecut prin tinerețea lui, zilele din armată de dinaintea Revoluției, câteva întâmplări cu copiii, munca în străinătate, dorul de țară, legătura cu pământul, anii în care a lucrat la combinatul de la Reșița, diverse evenimente din familie, cum merg treburile în comună. 

Am primit mai mult decât aș fi sperat, ca și cum omul abia aștepta un tovarăș de vorbă, altul decât aceiași săteni cu care deja s-a obișnuit. Mai rar să prinzi un astfel de om, dornic să lase un străin în intimitatea lui fără niciun fel de așteptare (să-ți vândă ceva, de exemplu) sau suspiciune.

Nea Mihai a făcut armata la Craiova. Avea pe-atunci 23 de ani și era puțin mai mare decât colegii lui. S-ar fi putut impune, dar era uneori apostrofat pentru originea lui. „Ce știi tu, carașovene?” îi mai spuneau ceilalți. Înainte de Revoluție, a primit permisie 5 zile să vină acasă. Băiatul i se născuse nu de multă vreme, și și-a sfătuit șoția și mama să rămână împreună, și să aibă grijă că „ceva se va întâmpla”. S-a întors la unitate și a doua zi a izbucnit Revoluția. Bănuiesc că s-a referit la manifestările din Timișoara. N-am insistat pe ce anume simțea că se va întâmpla – n-ar fi putut explica exact pentru că ideile-i săreau incomplet în vorbă, de la una la alta.

După 1989 a plecat, ca mulți alții „în goana după aur” cum mi-a mai spus un alt carașovean. Se pare că mulți de-ai locului au urmat cam aceeași traiectorie prin străinătate, în speranța unui trai mai bun. Mai întâi s-a dus la sârbi, câteva luni. Apoi la croați. Și, în cele din urmă la austrieci. (Legăturile bune atât cu Croația, cât și cu Austria, continuă și azi, prin schimburi culturale și ajutor.)

Inițial s-a întors din cauza Războiului din Iugoslavia. La plecările ulterioare, a stat puțin în fiecare loc. Avea simptomele dorului de casă și își autoinducea aceste simptome, aș zice eu. El nu punea atâta sentiment când o zicea, rezumându-se la ceva mai practic: „Începea să mă doară capul”, mi-a explicat. A încercat să se trateze cu pastile, dar a rezolvat „durerea” doar întorcându-se repede, de fiecare dată. Iar când se întorcea, de îndată „ce treceam granița, nu mă mai durea capul, așa dintr-o dată”.

Ultima oară s-a dus la cules de struguri, în Austria. Câștiga 800 de EUR pe lună, muncind pe rupte („iar rândurile acolo nu-s ca la noi”, adică scurte). După 5 seara, întors la locul de cazare se simțea ca într-o închisoare. Și n-a mai vrut; nici dureri de cap, nici senzația de animal ținut în cușcă. Fiul lui e încă acolo, se duce periodic și revine iarna acasă.

A lucrat 13 ani în combinatul de la Reșița, cam 12 ani dintr-o bucată, în aceeași secție, apoi temporar pe alte secții mai ușoare.

Prima oară a ieșit în șomaj, după ce șeful de secție a intuit că i-a ajuns și l-a lăsat. Numele secției a sunat în urechile mele ca un soi de parolă doar de cei de la combinat știută, la fel și procesele migăloase urmate în timpul programului, dovadă că nici nu le-am reținut. Combinatul încă funcționează anemic, dar lucrul acolo nu e pentru oricine, e de părere nea Mihai. Și totuși, se lucrează și cu novici, pentru că nici nu mai au cu cine. Își amintește de o colegă tânără care a suferit un accident grav, pentru că nu a știut ordinea în care să încarce materialele în utilaje. Abia a scăpat cu viață, și asta pentru că a fost dusă în Austria, pentru tratament. Dar a rămas desfigurată.

Nea Mihai are impresia și azi că, atunci când tușește, scuipă negru. Asta după ce ani de zile, după opt ore de muncă, ieșea negru din secție. A mai încercat pe alte secții. La una, a fost nevoit să poarte un costum special, în care el s-a simțit sufocat, așa că a renunțat. Era și asta tot o privare de libertate. A recunoscut, totuși, că s-ar mai angaja la combinat, dacă ar primi bani mai mulți.

Până una alta, e mulțumit cu viața pe care o duce. Altceva nici nu se vede făcând decât să vină dimineața la sălaș, să-și încordeze mușchii la cosit – „cât cosesc eu nu cosesc doi împreună” se laudă, nici măcar băiatul lui sau ei doi împreună -, apoi să se retragă pe la prânz acasă, să mănânce, să tragă un pui de somn până pe la 3 după-amiaza, și să revină la sălaș să scoată vacile la păscut câteva ore.

Se laudă cu vițeii pe care-i are și cu faptul că a ajutat o vacă să fete. Urmează să taie o vacă, să vândă carnea. Are și câteva zeci de oi, soi sârbesc, cu urechi mai mari și cu carne mai multă, zice el. Vara, le dă la un cioban și le recuperează iarna.

Își știe vecinii, și îi salută, își dă mâna cu ei. Chiar și cu cel de alături, care i-a furat diverse de câteva ori. O dată i-a furat un câine. Altă dată, i-a furat niște talăngi de la oi și niște chestii de prin sălaș. Știa unde ținea nea Mihai cheia. „De ce vă fură?” l-am întrebat, contrariată de aparenta amiciție dintre ei, căci i-am surprins făcând conversație de umplutură, pe limba lor. „Oameni sunt hoți”, e singura explicație pe care o găsește. Și un unchi de-al lui a fost hoțoman, de-l știa tot satul, îmi mărturiește. Preventiv, și-a ascuns lucrurile „cu lipici” din sălaș într-o claie de fân unde vecinul nu bănuiește că s-ar afla ceva.

---

Cu siguranță mai avea povești nespuse. L-aș mai fi tras și eu de limbă, dar tot ce-mi spusese până în punctul ăsta venise de la el, eu nu întrebasem mai nimic.

M-am abținut să pun întrebarea clișeică despre cum e viața în Carașova, în anul de grație 2023. De altfel, îmi răspunsese deja. Viața aici are ciclicitate, predictibilitate și astea, probabil, îi aduc un sentiment de libertate. Asta îl face să își accepte vecinul hoțoman, să îndure să stea în același loc cu o fiică pe care nu a mai văzut-o de ani de zile, să nu insiste să o caute și aparent să se împace cu asta, să aprecieze fiecare anotimp și tot ce-i dă pământul, să dezvolte simptome de rău atunci când nu se află în mediul pe care-l cunoaște ca-n palmă.

Probabil nu e o viață idilică, și nici nu cred că există cuvântul ăsta în vocabularul lui, ci una plină de sens. Nu avea rost să comentez eu că există vreun alt fel de sens, în altă parte de lume. Dacă asculți oamenii suficient, începi să le înțelegi sau măcar să le accepți raportarea la lume.

Mi s-a părut de-ajuns conversația până în acest punct, așa că mi-am văzut mai departe de drum. În noaptea aia, am dormit într-un sălaș. Când nu sunt folosite pentru scopul original, și dacă nici nu sunt abandonate, unele sălașuri sunt transformate, mai nou, în spații de cazare fără pretenții. Deși își pierd puțin din farmec, scoase din contextul pentru care au fost ridicate, funcționalitatea se păstrează, parțial. Se asigură astfel o continuitate, dacă nu a ocupațiilor, măcar a pesajului rural specific acestei zone.