Discutam zilele trecute cu Oamenii de la țară despre următoarele proiecte, și s-a pus problema unei viitoare întâlniri în afara Bucureștiului care să servească scopului proiectului și, în același timp, să și atragă noi membri. Uneori lumea se ferește să iasă de la căldurica din casă pe timp de iarnă (bine, recunosc că cei aproximativ 100,000 de oameni care au ieșit în stradă sambătă pe o vreme păcătoasă m-au surprins plăcut), însă uneori unele locuri se văd mai bine iarna…

Acum ceva timp am povestit despre o parte din forturile Bucureștiului, văzute iarna. Ansamblurile nobiliare părăsite sunt de asemenea o opțiune, pentru cine le consideră un subiect de interes – pentru că unele dintre ele sunt năpădite de vegetație abundentă, iar anotimpul rece permite un acces mai facil.

În copilărie, când mă duceam la bunici, treceam întotdeauna pe lângă ruinele conacului Cantacuzino de la Florești (Prahova). Vedeam de fiecare dată o parte din ceea ce credeam eu a fi fațada, înaintea căreia se întindea un teren viran mare, delimitat de șosea de un zid făcut din pietre mari de rău. Undeva la capătul acestui teren mai vedeam și un turn. Bunica îmi povestea că e un castel al unor foști boieri care au locuit demult prin locurile acelea, și că lângă ruine, acum, e un spital TBC.

După ce am crescut, curiozitatea m-a împins să mă duc singură acolo într-o zi, doar eu și aparatul de fotografiat. Deja Micul Trianon era semnalizat cu indicatoare. Am găsit într-adevăr spitalul TBC, iar dincolo de acesta se deschideau domeniile conacului. Am explorat ruinele în voie, încercând cu greu să ghicesc organizarea interioară a sălilor. Rămășițele ansamblului coborau puțin sub nivelul solului – probabil demisolul. Totul era invadat de vegetație. Se păstraseră zidurile exterioare destul de bine, fiind vizibile și întregi majoritatea ornamentelor de deasupra ferestrelor sau coloanelor, precum și cele de la brâul despărțitor dintre nivelurile conacului. Iar pe latura din față se vedea foarte bine stema cantacuzinilor. În spate, se întindea ceea ce probabil fusese odată o grădină superbă, cu urme vizibile ale unor construcții. Turnul ce-l vedeam eu din stradă era un turn de apă.

Asta se întâmpla acum vreo 6 ani. De-atunci, zidurile s-au mai măcinat, au mai căzut niște cărămizi, probabil o parte au mai fost furate; iar anslamblul a fost restricționat vizitării la interior din cauza pericolului de prăbușire…

Am încercat să mai caut astfel de locuri părăsite cu un farmec încă viu în ciuda abandonării. Ori de câte ori le-am găsit, în mintea mea s-au format aceleași posibile legende, imagini cu organizări interioare sau cu ansamblul posibil, în întregimea lui, iar ochiul meu căuta rămășite de tocuri de uși sau de geam, scări, ornamentele ruginite ale balustradelor, colonadele teraselor sau stucaturile tavanelor.

Ceva mai târziu am descoperit site-ul celor de la Monumente Uitate, cu ajutorul căruia am început să îmi alcătuiesc planuri de călătorii scurte sau foarte scurte, doar pentru a căuta conace, castele sau case bioerești care au fost clădite odată cu istoria locurilor pe care se află. Ulterior, după o vizită la culele Măldărescu și Greceanu de lângă Horezu am aflat de proiectul „S.O.S Culele din România”.

România are un patrimoniu construit de ansambluri nobiliare foarte bine reprezentat, fiecare cu istoria lui romantică și plină de fast, cu un final de multe ori tragic și rareori fericit. Fiecare zonă a țării are conace, palate, case boierești (denumite uneori curii în Transilvania săsească sau cule – în Oltenia), unele dintre ele bijuterii ale arhitecturii baroce, eclectice sau neoromânești.

În ansamblu, ele reprezintă o componentă foarte puțin valorificată a patrimoniului construit de la noi, deși foarte multe sunt clasate ca monumente istorice clasa A sau B și ar putea face obiectul unor trasee turistice culturale și arhitecturale profitabile.

Istoria majorității acestor construcții este foarte similară: au cunoscut o perioadă de glorie în timpul principatelor române sau a regalității, pe vremea când încă mai aveam o pătură nobiliară; decăderea a venit odată cu perioada comunistă, când au fost vandalizate și transformate în CAP-uri, cămine pentru bolnavi mintal, case de copii, spitale TBC, depozite; din toate s-a furat și s-a distrus cât s-a putut pentru că proprietarii nu au putut lua nimic; multe au trecut prin incendii sau inundații care le-au șubrezit; urmașii le-au revendicat pe unele, după Revoluție, doar pentru a le revinde. Unele dintre ele au avut fericita soartă de a fi renovate și transformate în muzee, pensiuni, școli sau restaurante. Foarte multe dintre ele nu sunt accesibile (domeniul fiind împrejmuit cu un gard sau aflându-se pe o proprietate privată cu acces restricționat). Câteva se află la stradă și au devenit doar niște construcții banale pentru localnicii care trec zilnic pe lângă ele, din care a rămas doar povestea.

Toate construcțiile dispuneau de un teren întins – o parte îl ocupa conacul sau casa boierească, iar altă parte o alcătuia grădină și dependințele (cele care au rămas în picioare au astăzi diverse utilizări).

Deși s-ar zice că fațada e cea mai aspectuoasă (pentru că e la stradă), spatele dezvăluie întotdeauna niște detalii impresionante.

La unele dintre ele se ajunge intuitiv, pe strada Conacului sau pe strada Castelului, sau pe strada care poartă numele familiei care a deținut ansamblul.

Bătrânii mai știu uneori să te îndrume spre conac dacă le spui numele conacului; unii mai cunosc legende sau povești; unii m-au întrebat dacă sunt moștenitoarea…

Chiar dacă sunt împrejmuite, uneori încuietorile porților sunt doar formale. Chiar dacă sunt pe proprietate privată, proprietarii sau paznicii pot permite intrarea, însă se feresc de jurnaliști (sau fotoreporteri).

O căutare pe Google despre multe dintre ele dezvăluie istoria (sau posibilia istorie a) locului precum și diverse legende sau amintiri pe care localnicii le au despre ansamblul respectiv; în cazuri fericite, se găsesc și fotografii de arhivă. Costurile de renovare sunt imense în majoritatea cazurilor; de la abandon, la cârpeală ieftină sau la renovare necorespunzătoare – ansamblurile nobiliare le-au văzut pe toate. Cam aceasta este însă situația patrimoniului construit în România. Interesul sporit pentru ansamblurile renovate ar demonstra, totuși, că au potențial. Iar interesul pentru ansamblurile abandonate ar demonstra, la fel, că au potențial. Așadar, cautați-le și vizitați-le. Unele dintre ele au zilele numărate.