Urmează turul II al alegerilor prezidențiale. Un tur II în care (poate) diaspora va fi personajul principal. 

Nu neapărat ca pondere a voturilor din afara țării raportate la totalul de votanți – procentul ăla pare să fie puțin ignorat. Ci ca încă un exemplu de „așa da” vs. „așa nu”, din care, probabil, diaspora va ieși învingătoare la mobilizare generală, optimism (atât cât se poate), implicare civică, sprijin acordat viitorului unei țări unde nu are de gând să se mai întoarcă. Și ca număr de voturi aduse lui Iohannis.

Să nu ne concentrăm toată atenția asupra diasporei salvatoare, zic, fără să vedem schimbarea lentă din ograda noastră. A juca acum cartea victimelor frustrate care nu se simt reprezentate de niciunul dintre candidații din turul II e ca și când am pretinde că suntem perfecționiști. Să fim serioși; românul e creativ, e bricoleur, e gregar, e părerist, dar perfecționist nu a fost niciodată. 

Probabil că ne-am dorit prea mult (inclusiv eu) să avem un tur II fără Viorica Vasilica; atât de mult încât am crezut că se va face primăvară cu o alianță relativ nouă pe scena politică românească și cu un candidat aflat la prima lui încercare de acest gen. Deși, pe când primăvara calendaristică era în toi, au avut loc și Europarlamentarele la care a înmugurit o speranță. O speranță care acum, după primul tur, se cam fâsâie deja. Românul vrea victorii ușoare și se îmbufnează rapid la prima înfrângere majoră. Care nici măcar n-a fost atât de înfrângere pe cât o facem să pară. Dar poate deveni.

Nu ne place neapărat rezultatul din turul I, suntem frustrați între două rele. Atât s-a putut acum. Să ne-o asumăm individual și să mergem mai departe cu încă o alegere, fără să mai așteptăm supereroi, de oriunde ar fi ei.