Păltiniș – Șaua Bătrâna – Vârful Rozdești – Vârful Bătrâna – Păltiniș

În Păltiniș, la peste 1400 de metri, a-nceput ușor să ningă de pe 30 noiembrie – prima zăpadă din 2021, tura a doua, cum s-ar zice, pe sezonul 2021-2022. S-a pornit romantic, a continuat vijelios, la propriu, și s-a oprit doar pentru câteva reprize scurte în care cerul s-a despicat pentru a lăsa să se întrevadă fâșii de albastru și niște ochiuri de lumină proiectate pe câte-o culme golașă a Cindrelului sau pe câte-o căsuță pitorească izolată. 

Cu alte cuvinte, acea specie de condiții meteo pe care nu știi cum s-o iei: se înrăutățește sau se domolește? Să ies din casă sau să nu ies din casă? 

Am încercat, totuși, și-am reușit un traseu de toată frumusețea. Deși nu știu și nu cunosc prea multe despre Munții Cindrel, aș zice că e o urcare clasică, accesibilă în condiții de început de iarnă inclusiv cu copii ceva mai mari. M-am bucurat să văd câteva grupuri de drumeți și o familie aventurându-se pe aceste poteci. Probabil popularitatea traseului și informațiile mai multe și promisiunea unor priveliști îi încurajează pe toți, spre deosebire de traseele mai puțin promovate.

Poteca a început domol prin pădure, șerpuind în cea mai lină urcare pe care ți-o poți închipui și în fața căreia nimeni n-ar trebuie să găsească vreo scuză că nu poate. Am urcat preț de vreo 200 de metri diferență de nivel, întâlnind locuri de popas, chiar și vreo două izvorare. Odată ieșită în Poiana Găujoara, poteca urcă brusc printr-o zonă care a fost defrișată de Ceaușescu în perioada lui de glorie, pentru a face loc, chipurile, unei noi pârtii de schi. Pârtie de schi poate fi, doar de schi fond sau de schi de tură, când zăpada e suficientă. Am aflat că se menține stratul destul de gros aici, până spre luna mai a fiecărui an, în condițiile în care în Păltiniș abia mai rezistă pârtiile prin efortul tunurilor de zăpadă. Nu poți părăsi Găujoara fără să arunci o privire înapoi, pentru a vedea ce-ai lăsat în urmă – vilele construite haotic în Păltiniș se zăresc printre vârfurile perfect și simetric ordonate ale pădurii de brazi.

Urcarea nu durează mult, se potolește la scurt timp și redevine un drum aproape lin prin pădure ca să iasă într-o zonă deschisă. Aici se văd urmele unei stâne care probabil pe timp de vară e folosită. Două culmi străjuiesc trecerea ta pe traseu, Bătrâna în stânga, Surdu în dreapta. Cu rotunjimile lor domoale, ai zice că doar se prefac a fi vârfuri. Dar chiar sunt! Și ce să vezi, unul e chiar mai înalt decât Ciucașul (alt termen de comparație n-am acum). Pe Bătrâna am vizitat-o la retur, până la ai ei 1911 metri. Surdu ne privea tăcut din partea opusă, încă și mai înalt, de la 1961 de metri. 

Noi am trecut deocamdată pe poteca ce-a înaintat prin Șaua Bătrâna. În față, încă de departe, a început să se deschidă, neagră și promițătoare, o priveliște ușor sumbră. Pe măsură ce panorama s-a lărgit, mi-am dat seama că ce văzusem erau, de fapt, păduri dese umbrite de norii grei ce le apăsau; din loc în loc se vedeau petice de zăpadă pe care probabil că nimeni nu se încumeta să le deranjeze.

Ora fiind încă generoasă, la fel ca vântul care ne biciuia orice petic de piele neacoperit, am decis să încercăm o urcare până pe vârful Rozdești, primul din șirul de vârfuri care duc spre vârful Cindrel, și astfel să gustăm puțin și din traseul principal de creastă. 

La început mi-am zis că a fost o decizie proastă. Vârful – încă o culme al cărui punct maxim abia îl poți intui – se profila molatec în zare. De fapt nu era tocmai vârful, ci un preambul al său. Poteca se vedea clară, albă și înzăpezită, tăind poalele vârfului Surdu, apoi Șaua Rozdești, ca apoi să urce. Ochiometric, vârful nu părea departe. Dar culmile acestea domoale sunt foarte înșelătoare, căci te poartă la nesfărșit, până uiți și de gustare, și de odihnă și de apă, și-ți dorești numai să ajungi odată pe ceea ce pare-a fi un vârf. 

În fine, am început să înaintăm cu vântul biciuindu-ne fără niciun fel de opreliște din față. Să fi fost undeva la -10 grade resimțită temperatura, deci nu critic, dar totuși deranjant. Când am cotit-o ușor în Șaua Rozdești, vântul s-a mutat și el pe-o parte. Dacă întorceai fața, dădeai răgaz nasului să-și mai revină și să respiri un aer mai puțin tăios. Odată ajunși la poalele culmii Rozdești, vântul s-a oprit, barat de versant. Ce bine, că altfel nu continuam! Nu-ți mai ardea nici de peisajul încremenit în timp,  nici de urmele ocoalelor de oi, nici de crucea din vârful Surdu, nici de peticul de albastru ce începea să se arate dincolo de șa. Noroc că zăpada nu era prea mare, căci nimeni nu mai trecuse pe-aici în ultimele două zile, ca să lase urme. Și de-ar fi trecut, cred că vântul le-ar fi spulberat.

Cu pași mici, din smoc în smoc de vegetație uscată, acoperită cu un strat fin de zăpadă vânturată, am urcat pe culme, sperând ca grupul de pietre din zare să fie vârful. Desigur, nu acela era! Bine, hai încă puțin până la stâlpul cu marcaj, deși aici deja vântul a reînceput voios, dar a și ieșit soarele. Dar nu, nici la stâlp nu era vârful! Bine, noi aici ne oprim. Hai, totuși, să vă arăt Cânaia, zice localnicul din grup. Uite-așa, de unde nu credeam nici să apucăm vârful, darămite să-l depășim, am mai înaintat puțin până când culmea aproape începea să coboare. Undeva, în dreapta, am zărit o bornă și zic că acolo era nenorocirea de vârf mascat. Cânaia era învăluită în nori, la fel și Cindrelul, care, pe deasupra, era și înecat într-o mare de zăpadă. Prima pe sezonul ăsta. Să-i fie de bine!

Noi am revenit la stâlpul cu marcaj, unde am băut rapid un ceai cald, în picioare, căci îmi era și frică să mă așez de teamă că nu mă mai dezlipesc de pe pietrele înghețate. Apoi am început coborârea, împinși ușor și rece de vântul din spate.

Odată reveniți în Șaua Bătrâna, am acceptat provocarea de a urca și pe vârful Bătrâna (sau Bătrâna Mare), pe o potecă nemarcată dar vizibilă. Ne-am luptat și mai rău cu vântul aici, dar tare frumos ne-a mai amăgit soarele cu dinți care făcea să strălucească zăpada de pe culme și colora ca-n povești mici petice din alte culmi îndepărtate, necunoscute mie. M-am mirat de cei peste 1900 de metri la care urcasem, din nou, deși de jos nimic nu anunța această altitudine. 

Ne-am grăbit apoi în jos, neatinși de vânt, căci eram deja la adăpost, și în glorie, cu două vârfuri neînsemnate pe harta muntoasă a României, dar importante pe harta Cindrelului. Și-așa mi-am făcut botezul și de creasta Cindrel (căci cutreierasem și alte cărări din masiv cu o zi înainte) și de zăpadă pentru sezonul de iarnă ce-abia începe.