Comuna Corbi, sat Jgheaburi, nu e o destinație turistică neapărat cunoscută sau promovată. Situată între Curtea de Argeș și Câmpulung, pe un drum secundar, nimic nu îmbie șoferii să vireze de la șoseaua principală doar de curiozitate.

Puțini știu însă că în 2018, satul a fost desemnat unul din cele 16 cele mai frumoase sate ale României (un alt sat a fost Piscu, despre care am mai povestit; sau satul Pietriceaua, pe unde am ajuns absolut întâmplător, și nu i-am putut contesta titlul).

Pentru un plus de promovare, Asociația My Transylvania, împreună cu My Secret Romania, au organizat în satul Jgheaburi un brunch. Să-i zicem, mai pe românește, o masă la iarbă verde, făcută de o familie de localnici, cu scopul de a promova valorile locale.

Într-adevăr, evenimentul este într-o mare măsură cu și de-spre de-ale gurii – ce să facem dacă la români mâncarea are un impact atât de mare. Însă pentru amatorii de frumuseți și povești locale, se găseau destule de făcut și de auzit.

Drumul până la Corbi sau Corbii de Piatră, cum mai e cunoscut, este pe cât de prost, pe-atât de sinuos și de pitoresc – cu sate curate, în care încă se mai văd case tipic muscelene, cu cerdac înălțat si cu spatiu de beci sub casă; cu flori sădite pe marginea drumului.

Evenimentul a fost găzduit în curtea casei mamei Uța. Mama Uța a fost un simbol al comunei. Mulți tineri i-au trecut pragul casei în ultimii ani ai vieții, în căutare de povești, de simplitate și de statornicie. Asta reprezenta mama Uța – cel puțin așa am perceput-o eu din toate poveștile citite de pe internet (căutați cu încredere pe net). Acum a rămas doar căsuța ei, iar moștenirea bătrânei o continuă fiica și nepoata dânsei. De altfel, familia Sescioreanu (nepoata și soțul ei) au oferit și masa principală a evenimentului.

Căsuța albastră tradițională este păstrată neschimbată de moștenitori: cerdacul lung, cu lemn care scârțâie sub picioare, și ușor înclinat; cele două odăi cu pereți împodobiți cu pleduri (doar prima cameră are bec, pe care – am înțeles de la fiica ei – mama Uța l-a acceptat cu greu, în ultimii ani ai vieții, până atunci ea folosind doar lampa cu gaz); cuptorul încă funcțional, însă nefolosit acum; cele patru paturi tari pe care te poți așeza la o vorbă. Casa din chirpici ține o răcoare binevenită vara, când afară e zăpușeală. Podul e încă folosit la afumarea cărnurilor și a brânzei. Acoperișul a fost refăcut de curând. Mama Uța nu gătea în casă, ci afară. Însă în casă se făcea focul și pereții se afumau, astfel că în fiecare sâmbătă trebuiau să văruiască.

În peste 150 de ani de când există, căsuța a fost ferită de intemperii. Pământurile familiei se întind până la stânca în care se află și Mănăstirea Corbii de Piatră. În partea dinspre grădină a casei, în stâncă, se pot vedea niște formațiuni, pe care legenda le-a asociat cu imaginea unui uriaș. Tot deasupra grădinii, stânca formează un jgheab (de unde și denumirea satului) prin care permanent curge un firicel de apă. Vara, apa doar picură de la o înălțime de 8 metri, formând o baltă. La ploi mari, curtea nu e totuși inundată, pentru că apa se scurge pe lângă grădină. Acum câțiva ani, un foc a mistuit casa vecinei. Însă nicio scânteie n-a sărit pe acoperișul casei mamei Uța, deși sunt la doar câțiva metri depărtare. Vântul a salvat căsuța, îndreptând flăcările în partea opusă…Astea sunt doar câteva povești; fiica mamei Uța poate spune multe altele în timp ce croșetează veste sau ciorapi de lână, în speranța că trecătorii le vor și cumpăra.

Mănăstirea Corbii de Piatră se află la doar doi pași de căsuță. Așezământul datează de pe vremea lui Neagoe Basarab. Nea Mitu, un localnic, ne-a povestit îndelung istoria apocrifă a locului, citită de el de prin cărți sau dedusă din alte povești sau documente. Mănăstirea are două încăperi, pe pereții cărora se mai deslușesc urmele unei picturi vechi. Altarul e din piatră. Nu se mai țin slujbe aici, ele mutându-se într-un paracliser, peste drum. Tot nea Mitu ne-a spus și câte ceva despre oamenii locului. O mare parte dintre ei se îndeletnicesc cu oieritul (el însuși fiind fiu de cioban) și cu prelucratul materiei prime obținute de la oi.

În dreapta intrării în așezământ se deschide o potecă ce duce deasupra stâncii în care e săpată mănăstirea. Poteca a fost amenajată cu scări la începutul anilor 90. De sus se poate admira o panoramă a satului și a împrejurimilor. Urmând o altă potecă neamenajată și mai abruptă, se ajunge deasupra jgheabului din care curge apă în curtea căsuței mamei Uța, și de acolo, cu grijă, se ajunge înapoi în curte.

Și totuși, brunch-ul… Brunch-ul a fost cu multă mâncare. Mâncare locală, delicioasă. Însă pentru mine mâncarea  fost doar un pretext și a contat mai puțin. Am să spun doar că mi-am cumpărat un cașcaval afumat (se puteau cumpăra unele produse locale) de la o familie de localnici. La brunch au participat , pe lângă familia Sescioreanu și această familie de producători locali de lactate, o familie de sculptori și una de pictori de miniaturi.

Totul a durat de la 11 la 15; puțin grăbit din cauza amenințării cu ploaie. Aș mai fi stat la povești. Și aș fi vrut mai multe activități pentru că în Corbi mai sunt și altele de văzut și de făcut…

Dacă vrei să știi cum a fost și la brunch-ul #2 la care am fost…