Traseul Brusturet – La Om e considerat unul dintre cele mai provocatoare din Piatra Craiului. Nu atât ca timp de parcurs sau lungime, cât din cauza abruptului amețitor pe care ți-l servește cu generozitate de pe la jumătate încolo. Pentru pasionații de distanțe, sunt circa 8 kilometri – cam cât ai face, în București, din Berceni până la Piața Victoriei, să zicem. Gabi îmi spunea, mai în glumă, mai în serios, să nu mă uit în sus când vom ieși din pădure. I-am spus că știam ce mă aștepta – din poze. Abia acum știu; atunci nu știam – cel puțin nu în totalitate.

Urcarea pînă la vârful La Om e perfectă și ca exercițiu de observare a propriilor gânduri. Oricum nu poți vorbi mereu cu partenerii de drum ca să mai treacă timpul. Rămâi rapid fără suflu. În general, îmi propun să mă gândesc la cadre de poze, să le observ și să le caut. Să mă gândesc la lucruri frumoase. Să ignor posibilitatea de a fi lăsat ușa casei deschisă sau eventualele greșeli din e-mailul trimis pe fugă, vineri, la 17:59.

Cel mai mult mi-ar plăcea să nu mă gândesc la nimic. Să pun niște ochelari de cal gândurilor. Doar să urc, pas cu pas, într-un efort asumat pe care l-am căutat, și de care, până la final, ajung să uit.

Pentru mine, există ceva meditativ în acest exercițiu. Urmează mereu cam aceeași traiectorie când urcușul e lung.

Mai întâi se încăpățânează să mă sâcâie gândurile în jurul cărora se învârte viața mea. Astea pălesc greu chiar și față-n față cu natura. Apoi, se infiltrează mișelește mici detalii negative: n-am făcut nici jumătate, greul încă n-a trecut, e prea cald, mi-e sete, parcă mă roade stomacul, mi se taie răsuflarea, rucsacul e greu, de ce nu avansăm mai repede, ăștia au urcat în adidași!, oare am destulă apă? Abia într-un târziu rămân doar eu cu obiectivul final, vârful, și distanța până la el măsurată în cadre diverse, diferență de nivel, metri, ore, număr de pași poate.

Începuturi

Traseul începe domol de la cabana Brusturet, parcă pentru a te lăsa să prinzi curaj. Un peisaj asemănător cu mai familiarele prăpăstii ale Zărneștiului, însă lipsit complet de vânzoleala de acolo. Peisajul carstic nu dezamăgește niciodată: pereții stâncoși te domină, suprafața lor albă așteaptă parcă să o atingi, să-i simți textura, să te întrebi de unde atâta exactitate în linii și de unde atâta viață în piatra aparent seacă. 

Pietrișul scârțîie sub talpa bocancului. Poteca șerpuiește spre măruntaiele Craiului, în ușoară urcare. Efortul îl  resimți doar dacă ai ceva greutate-n spate. Altminteri, deocamdată e doar o plimbare ceva mai lungă în natură. Lipsesc provocările majore altele decât constanta anxietate pe care poate ți-o dă liniștea naturii și zgomotele specifice ei: triluri de păsări, frunziș foșnitor sub zbaterea din aripi a unor vietăți, pietricele care se rostogolesc de undeva de la înălțime și care te fac să tresari.

Când pereții de calcar sunt înghițiți brusc de verdele pădurii și poteca nu mai e delimitată de bolovani albi, intri într-o altă etapă a traseului. Pădurea se deschide spre creastă, o fâșie dantelată prin care se întrevăd câteva vârfuri, inclusiv La Om. Ridici bățul în zare, cam la 80 de grade, trasezi linia șeii și punctezi vârful ca un pictor care-și pregătește mental tabloul pe care vrea să-l picteze. Nici nu știi ce te așteaptă.

Sau poate știi – doar dacă ai mai fost. Pozele pe care le-ai văzut despre traseu, tot ce ai citit nu vor reuși să-ți ofere adevărata experiență a urcușului, nici adevărata dimensiune a efortului, nici măreția muntelui care te întâmpină, nici senzația grohotișului alunecos, nici mirosul de rășină din pădure, nici gustul prafului fin care se ridică la fiecare călcătură a bocancului.

Mijlociri

Poiana Grind te primește pe a ei pajiște desțelenită de râturile mistreților, cu o priveliște spre stână, dar și spre creastă. Depinde în ce parte preferi să privești, ce să-ți trezească natura: senzația unui peisaj bucolic, liniștitor, sau avântul tineresc de adrenalină pompând în vene.

De aici încolo, pădurea devine de conifere. Copacii îți aștern scări din rădăcini la picioare și-ți ușurează, sau dimpotrivă – complică, urcarea.

Până aici am rulat în minte sau am cam epuizat ce s-a mai întâmplat prin viețile noastre. De-aici încolo, pentru că dificultatea a crescut, am început să rămân mai mult eu cu gândurile mele și să mă gândesc propriu-zis la ce-mi trece prin minte în urcare. 

Am început cu pașii. Le număram succesiunea stâng-drept-stâng-drept…Uneori măsuram în gând lungimea tălpii bocancului și urma ei pe pământ. Ca un moment de divertisment pentru copii mici. Încercam să simt pământul sub tălpi. Îmi dădea siguranță și aderență mai mare. Mă gândeam că, cu fiecare pas, am mai câștigat din altitudine, eram puțin mai aproape de vârf. Tot mai sus, mereu mai sus. Uneori proiectam asupra mea o imagine eroică, care a unui combatant în plin conflict fizic, cu transpirația care curge pe mine, cu picioarele pline de praf, scaieți sau frunze, cu fruntea încrețită din cauza luminii orbitoare pe care o răspândea soarele și care mă împiedica să văd înainte restul de urcuș – acest inamic pe care, de altfel, îl căutasem.

Uneori îmi duceam privirea în lateral. Imaginea se desfășura cinematografic, ca și cum aș fi avut o cameră pe umăr și filmam în același timp în care făceam pas după pas, ușor clătinat. Genul de imagine devenită atât de populară în reeluri de Instagram pentru a oferi privitorului o doză de inspirație, un crâmpei din experiență. Ridicam din când în când ochii și mai vedeam câte un drumeț care cobora. Ne salutam politicos, mai schimbam două vorbe uneori. Creasta părea mai aproape, dar și poteca devenea tot mai solicitantă. Sau eu mai obosită.

Din când în când îmi mai aminteam să mă uit în spate – distanța făcută până într-un punct nu mă dezamăgește niciodată. Am tendința de a face poze, dar de obicei perspectiva e destul de banală: largă și cuprinzătoare, panoramică, posibil răscolitoare, ca o senzație de gol interior și totodată de măreție pentru cine privește și știe amplitudinea cadrului. Și totuși, banală. Pentru că rar aduce ceva nou într-o mare de alte fotografii panoramice cu unul sau câțiva oameni mici pierduți prin peisaj.

Deja pe la 3/4 din drum nu-mi mai venea să interacționez cu nimeni, să fac loc nimănui, să răspund la nicio întrebare. Din când în când, aruncam priviri piezișe spre vârful care parcă nu se mai apropia odată. Vârful devenise dușman. Valea se  alungise atât de mult în spate încât ar fi trebuit să îmi dea o senzație de cucerire. Nu o simțeam. Dar simțeam cum gleznele începeau să nu mai asculte, picioarele să se miște aproape mecanic. Ceea ce era periculos pe grohotișul pe care deja intrasem de două ore și se transforma treptat într-o potecă prin iarbă măruntă, arsă de soare, printre bolovani calcaroși.

Se făcuse liniște. Coborâseră cam toți. Abia acum se auzea foșnetul de iarbă arsă în bătaia vântului, abia acum pietrele care cădeau la o călcătură timidă aveau ecou.

Mă gândeam la mâncarea din rucsac, la apa minerală păstrată cu multă grijă ca să ajungă. Mă vedeam ajunsă la finalul traseului, trăgându-mi sufletul și bucurându-mă de o lipie cu pateu rece, din rucsac. În așteptarea serii, aici, sus în creastă.

În creastă

Ultima sută de metri de urcare, ultimii metri de altitudine câștigată. Am ieșit, în sfârșit în creastă, la circa 2200 de metri deasupra mării. Cu soarele în față, grăbit să se lase ușor dincolo de potcoava Iezerului. Bătea vântul.

Am ignorat vârful ca să ajungem la refugiu, să prindem loc. Dacă am fi ajuns cu 15 minute mai târziu, nu mai găseam. Am revenit apoi la vârf și l-am găsit singurel. Am rămas cu el vreo 10 minute. Noi și o capră neagră, curioasă.

Caprele negre au devenit laitmotivul serii, de altfel. Părea că cea care ne dăduse târcoale la vârf își anunțase neamul că e cu oameni. Că se poate căpăta ceva. Așa că au venit în grup la refugiu, toate la fel de curioase. Au mirosit, au păscut puțin, au traversat șaua pe sub refugiu spre vârf și au dispărut.

La refugiu se crease o oarecare agitație  cu pregătirile pentru noapte. Acum, cât încă mai aveam lumină. Se instalau corturi, se întindeau izoprene, se analiza echipamentul tehnic, se povesteau întâmplări eroice din alte ieșiri pe munte.

O capră mai îndrăzneață a revenit, singură. Încă nu m-am specializat suficient în recunoașterea de rupicapra rupicapra ca să îmi dau seama dacă ne mai vizitase sau nu. Se prefăcea uneori că paște și mai avansa un pas. Nu o speriau gesturile noastre, nu o zbughea din loc. Dimpotrivă. La un moment dat, capra s-a poziționat în spatele a 4 tipi care stăteau pe muchia crestei, cu fața spre Plaiu Foii, cu spatele spre Bucegi și culoarul Rucăr-Bran. Soarele în stânga lor, portocaliu-aprins, pe ultima sută de metri înainte de a se pierde după crestele vecine. Capra aștepta ceva, fixându-i cu ochii ca două mărgele. Ei cu spatele la capră, ignorând-o, neștiutori de prezența ei discretă. Dacă s-ar fi întors, am fi asistat poate la una din acele scene în ralanti ca în telenovele: ei privind-o în ochi și ea îndepărtîndu-se, poate mulțumită că a înțeles mesajul. Dar ei nu s-au întors, au continuat să fie absorbiți de tehnicalități citadine.

Ceva mai târziu, o (altă) capră a apărut de nicăieri, când eu mă duceam la toaletă. Toaleta fiind decisă, de comun acord tot în creastă, puțin mai în dreapta refugiului. În lumina puternică a lunii, am văzut ceva mișcându-se în întuneric și m-am blocat preț de o secundă. Când mi-am dat seama că era capră, am stat să văd dacă se sperie, dacă are de gând să mă atace cu coarnele sau ceva asemănător. Nici vorbă. M-a lăsat să îmi fac treaba în timp ce ea păștea cuminte la doi pași de mine. Auzeam cum smulge firele cu dinții și cum mestecă. Aproape că nu îmi venea să mă mai mișc de acolo. Mă simțeam ca într-un film absurd: eu ghemuită, în treaba mea, cu o capră neagră – specie sălbatică protejată prin lege – păscând alături.

Mi-am amintit de niște conversații pe care le-am avut pe TripAdvisor sau pe diverse forumuri cu străini entuziasmați că vin în România să vadă cu ochii lor wildlife. Încercam să le explic că, în ciuda a ceea ce se marketează despre România, n-ar trebui să se aștepte ca animalele sălbatice să le sară în față, parcă pregătite să intre în cadrele lor de poze turistice. Ei bine, acum mi se dovedea contrariul.

Din punctul meu de vedere, aceste două scene cu caprele negre au meritat tot efortul de a urca și de a sta peste noapte în creastă; practic întreaga viață concentrată în maxim trei minute. Oare nu asta așteptăm cu toții?, cum zicea David Sedaris. Să fim martorii splendorii naturii și să o atingem la propriu?