După 20 de ani, bunicii i s-a făcut o pomenire adevărată, cu rugăciune în biserică ortodoxă și în cimitir, cu pomană, cu masă pentru rude, acasă la ea. După 20 de ani de pomeniri seci și izolate, departe de locurile ei natale.

Bunica s-a pocăit cu ceva mai mult de zece ani înainte de moarte. S-a pocăit pentru mine. A făcut un pact cu Dumnezeu că-și va întoarce fața spre El, în altă religie, dacă luxația de șold cu care mă născusem se va vindeca și eu voi putea merge normal. Eu m-am vindecat; ea s-a pocăit.

Nu mi-au rămas de la ea vorbe de duh, povețe sau povești nemuritoare. Universul pe care l-am construit cu și despre ea e alcătuit mai degrabă din imagini, parfumuri și gusturi – toate într-un context cât se poate de citadin. Bunica era de la țară, dar și-a trăit cea mai mare parte din viață la oraș și nu știu dacă a avut vreodată nostalgia locurilor natale. Deci nu, n-a fost tipul de bunicuță autentică, simpatică și cu basma pe cap, atât de căutat acum. Dimpotrivă. A fost o femeie elegantă, cu umbletul țeapăn și demn, care s-a cocoșat doar după ce n-a mai ascultat-o trupul.

Bunica m-a crescut în primii doi ani din viață. Iată că se practica și pe-atunci. Nu am cunoscut-o altfel decât mergând duminică de duminică la biserică, făcându-și rugăciunile înainte de mese și la culcare, cântând cântece bisericești în timp ce trebăluia prin casă. Deși înainte să fiu eu nu avusese chemare religioasă. Iar după mine, și-a practicat religia adoptată cu foarte multă discreție.

Apartamentul ei din Baia Mare m-a fascinat ani de zile. Cu petele șterse de ulei pe tavanul din bucătărie, de la o tigaie încinsă, cu reproducerea înrămată după Ștefan Luchian, cu balconul veșnic plin de omizi din cauza duzilor care umbreau curtea dintre blocuri, cu geamul de la camera mică lipit cu leucoplast (a rămas așa ani de zile după ce apartamentul a fost vândut). Cu peretele plin de mâzăgliturile mele – nici nu mai știu cât timp a rămas așa. Acolo am citit prima oară, după poze, „Aventurile lui Habar N-am”, acolo am învățat tabla înmulțirii, acolo mi-am făcut mulți prieteni dragi despre care nu mai știu nimic.

După ce s-a mutat la Tg. Mureș, mi-am mai făcut câteva vacanțe la bunica. Adică o săptămână pe an mă mutam la ea, zece minute de mers de la noi de-acasă. Tot la bloc.

Spicuind dintre amintirile care s-au estompat în timp, îi plăcea să-și facă vișinata proprie și să bea un păhărel înainte de masă. Avea mai tot timpul în dulap apă de colonie; Diamant cred că îi zicea. Întotdeauna se pieptăna înainte să se îmbrace în hainele de stradă, ca să nu strice ținuta. Șifonierul ei mirosea invariabil a naftalină. Făcea cele mai bune clatite…

A fost o perfecționistă (mama e la fel; eu am stricat moștenirea). N-am perceput-o așa, atunci, însă îmi dau seama acum că era. Și în perfecționismul ei, după fix 20 de ani de la moarte, bunica s-a întors, încă o dată, acasă.