În școală, când întâlneam cuvinte necunoscute în lecturile mele, mi le notam pe foi sau în caiete și le căutam în DEX. Dex-ul ăla mare, cu coperți verzi. Le mai găseam, uneori, prin ziare sau le auzeam în conversații. Majoritatea cuvintelor nu prea le foloseam ulterior în vorbirea curentă; doar că reapăreau în diverse cărți. 

Cam 60% din vocabularul de engleză l-am dezvoltat în liceu, citind clasici cu creionul în mână. Încă vreo 30% l-am acumulat făcând traduceri. Restul spontan.

Astăzi, deși citesc, rar mi se întâmplă să întâlnesc cuvinte noi. Și nu neapărat că am cunoștințe bune de limba română sau engleză, dar probabil și lecturile mele au un vocabular suficient, chiar și cele de non-ficțiune.

Mă gândesc totuși că sunt mulți care nu citesc nici măcar o carte pe an. Eu știu cel puțin o astfel de persoană. Studiile mai vechi legate de obiceiurile de lectură ale românilor aratau că 1 din 5 români nu citește deloc.

Cum se învață cuvinte noi în lipsa lecturii?

Din mediul online, cel mai probabil. Pentru copii, există multe platforme care ajută la îmbogățirea vocabularului. În rest, internetul, în general, e un bogat generator de cuvinte noi. Marile dicționare oficiale se updatează o dată la câțiva ani cu termeni ultra folosiți în social media. 

Mai e metoda spontană. Cum a fost cazul pandemiei. În limba germană, pandemia a creat peste 1000 de noi cuvinte. O bună parte dintre ele preluate în media sau împumutați din engleză și neacceptate încă de dicționarele oficiale. Dar e enorm, și  mulți astfel de termeni îi folosim în orice discurs actual, pentru că pandemia a afectat orice domeniu de activitate. 

Mult mai constructive pe termen lung mi se par, însă, jocurile de societate de tip trivia sau board game-uri bazate pe ghicirea de cuvinte.

Părinții mei sunt topografi. În adolescență, mergeam cu ei pe teren. Știam că au cu ei „aparatul”, trepiedul, mirele și agendele unde-și notau cotele. „Aparatului” i-am spus rar, foarte rar, pe nume. Știam cum îi spune, din auzite, dar în toate conversațiile evitam să îl numesc.

Acum câțiva ani, jucam Activity. Un jucător a tras o carte – trebuia să deseneze și ambele echipe puteau ghici. A făcut un trepied și ceva în moțul lui, a făcut un om cu un băț la o oarecare distanță și arăta insistent cu pixul spre moțul din vârful trepiedului. 

Știam exact ce e! „Aparatul”! Și aveam un mare lapsus în a-i spune pe nume. L-a ghicit echipa adversă. Iar eu am rămas de-atunci marcată de acel lapsus cu un cuvânt pe care ar fi trebuit să-l știu și în somn: teodolit.

Acum ceva timp am jucat un boardgame nou pe piața noastră, Dexplicații. E creat de un tip din Bistrița și constă în ghicirea, denumirea și explicarea unor cuvinte ce desemnează obiecte. Nu e greu, e dinamic, iar pentru elevi poate fi chiar educativ. 

Cartonașele conțin doar substantive ce denumesc obiecte, luate de autor în ordine alfabetică din DEX. Nu mai țin minte dacă sunt toate. Pe unul din cartonașe era cuvantul „termofor” = (cf. cartonașului) „recipient plat de cauciuc sau de metal în care se pune apă caldă, ori o perniță încălzită electric, care se aplică pe o parte bolnavă a corpului, ca mijloc terapeutic”. 

Nimeni de la masă n-a știut să-i spună pe nume; a fost greu de explicat și greu de mimat pe tot parcursul jocului. Însăși experiența asta anevoioasă m-a făcut să îl rețin. Desigur, pentru că nu-l folosesc în vorbirea curentă, termenul îmi va veni probabil greu în minte într-un context dat. Mult mai greu decât un selfie. 

Pandemia va trece într-o zi; în locul ei vor veni alte evenimente marcante, care vor da naștere altor noi cuvinte care vor îmbogăți vocabularul tuturor celor afectați. Dar dincolo de aceste evenimente spontane, cred că datorită competitivității, motivația de a ști și învăța cuvinte noi prin joc este cu siguranță mult mai mare decât prin lecturile mai mult sau mai puțin obligatorii. Iar în lipsa lecturii și sub influența masivă (dar trecătoare) a internetului, jocul rămâne un mijloc sănătos de învățare.