Undeva în Retezat, mai jos de vârful Peleaga, există o vale destul de abruptă care iarna, acoperită considerabil cu zăpadă, devine o provocare pentru cei care se aventurează până în acele locuri.

În mod normal, ea trebuie evitată. De altfel, traseul  merge de-a lungul crestei şi o ocoleşte. Dacă ajungi în vârful ei, şi e vreme bună privirea bate înainte până pe vârful Retezat, sau, mai aproape, până spre cele două vârfuri Bucura şi Şaua Bucurei. Dacă te uiţi în jos, priveliştea se deschide larg, imensă şi prăpăstioasă, cu atât mai impresionantă cu cât totul e intact.

Unii numesc această vale „tobogan”, pentru că exact aşa pare: în stânga şi dreapta stânci, la oarecare distanţă, sus cerul, iar la mijloc, marea de alb.

Nu te obligă nimeni să încerci marea cu sarea. E nerecomandabil chiar. Dar când vrei să economiseşti timp şi efort, şi când alţii dinaintea ta o fac, nu ai de ales.

Îţi strângi bine chingile rucsacului, îţi legi toate fermoarele şi strângi toate elasticele de pe tine, îţi pui ochelarii de ski/soare şi te aşezi în fund. Cică trebuie să stai „ca mortul”…sau, mai blând, ca într-un bob. Dar după primii 200m nu mai ştii nimic de tine. Poate doar dacă ai antrenament foarte bun şi te poţi controla. Dacă nu, devine de-a dreptul haotic, ininteligibil şi periculos în acelaşi timp.

Dar până la urmă, tot ce e periculos e şi plin de adrenalină! După acei 200m iniţiali începe o cursă nebună – cu stâncile, cu propriile tale membre care o iau de (prea) multe ori înainte incontrolabil, cu cerul, cu propriul tău curaj.

Înghiţi zăpadă, îţi pierzi ochelarii, sticla de apă pe care ai uitat s-o bagi în rucsac,  căciula şi tot ce era neasigurat. Prinzi viteză fără să mişti un deget măcar şi cu cât de zbaţi mai tare cu atât e mai rău. Nu mai vezi nimic în jur, auzi pe alţii strigând dar nu ştii din ce parte, nu poţi urla. Eşti aproape paralizat şi toate mişcările tale sunt dictate de culoarul pe care cobori.

Apoi, pe ultima sută de metri (după vreo 400 coborâte), încetineşti brusc, din inerţie. Nici măcar nu te izbeşti de cei care te aşteaptă jos. Te opreşti lin la picioarele lor, de parcă toată coborârea a fost un derdeluş blând.

Te dezmeticeşti puţin câte puţin şi începi să chiui de parcă eşti cel mai curajos om din lume. În spatele tău alţii se dau de-a dura, periculos, şi te gândeşti că putea fi mai rău. Te doare puţin un şold pentru că ţi s-a răsucit când te-ai dat peste cap, dar eşti mândru c-ai ajuns la finish. Începi să-ţi scoţi zăpada din pantaloni, bocanci, mâneci etc.

Trăieşti câteva minute de euforie pentru ca apoi să întorci spatele toboganului şi să-ţi vezi mai departe de traseu; ocazional mai arunci câte un ochi în spate, să vezi prin ce-ai trecut. Însă de jos, toboganul este doar un urcuş alb spre o cornişă pierdută în ceaţă.

Cineva a filmat toate astea. Filmuleţul a fost facut public pe internet. Au aparut acuzatii de iresponsabilitate, imbecilitate, snobism, aroganţă pentru că am avut ceea ce tu unii au considerat „curaj” să ne dam pe derdeluş. am fost pusi la zid, „curajul” ne-a fost călcat în picioare, euforia nevinovată, asemenea.

A fost o distracţie de scurtă durată, care nu se poate repeta oricând. Răsplata muntelui Retezat este imensă pentru cei ce ştiu să se bucure de ea, fie că unii o consideră sau nu lipsită de discernământ. Pe noi nu ne-a costat nimic anul ăsta, dar cine ştie la anul…

PS: De la Şaua Bucura se poate coborî la fel, dar să nu mai spuneţi nimănui 🙂