De doi ani de zile, pândesc un apartament din blocul de vizavi. Inițial, m-a intrigat faptul că nu vedeam niciodată geamurile deschise. Au rămas închise până în ziua de azi. Însă, cu timpul, ocheadele aruncate, voluntar sau involuntar, peste drum au încetat să mai fie despre omul care se conservă ermetic în propria casă. Au devenit despre un mod de a măsura trecerea timpului și despre povestea celeilalte persoane.

Am locuit 18 într-un cartier-dormitor din București unde am avut norocul ca dincolo de blocul meu să am doar case. În raza vizuală a geamurilor mele ajungeau doar crucea de pe turla bisericii de peste drum și stolurile de păsări. În Brașov, m-am mutat într-un cartier ca o scenă de open mic. Spectacolul vieții cotidiene se joacă, pe rând, când la mine, sub zeci de priviri, când la ceilalți vecini spre care am vizibilitate directă, ca să-și spună fiecare propria poveste.

Am pus ochii pe acest apartament, la același nivel cu al meu… Trei geamuri veșnic închise și cu storuri trase, un balcon termopanizat (cu forța?) niciodată circulat, și un ochi de geam de baie. După calculele mele, posibil un apartament cu 3 camere, o baie și o bucătărie aflată undeva la interior. (La concluzia asta am ajuns târziu, după ce-am analizat comportamentul din spatele geamurilor, la lăsarea întunericului.)

La început, m-a intrigat faptul că nu vedeam vreodată geamurile deschise sau vreo mișcare în spatele lor. Câteva săptămâni am crezut că apartamentul e părăsit. Apoi, într-o dimineață, storurile – improvizate din niște pânze albe, mari -, au dispărut de la ambele geamuri lăsând la vedere două perdele vechi. Deci acolo stă cineva. Ca într-un fel de misiune, am revenit periodic la pândă, să descopăr de cine. 

În paralel, am pornit și propria poveste despre persoana care stă acolo. Un fel de Aiciastat transformat în Aicistă, despre un apartament oarecare dintr-un bloc comunist, lipsit de valoare arhitecturală sau de patrimoniu, despre un om oarecare a cărui poveste se pierde între zeci de alte povești ale celorlalți vecini (și să-mi fie cu iertare împrumutarea ideii proiectului și aducerea lui în prezent). 

Precum subiectul unei știri de la ora 5, am început închipuindu-mi că aici stă un bătrân supărat pe viață și colocatari, varianta locală a lui Ove. Sau o bătrână de genul cărora se închid în casă cu 5 pisici și 2 câini, printre mormane de lucruri strânse într-o viață, și înnebunesc vecinii cu mirosuri.

Totuși, de-a lungul timpului, cine stă acolo s-a dovedit a fi mai puțin ursuz decât Ove, și mai înțelegătoare ca o brătrână cu pisici. Căci apartamentul nu a fost ocolit de la anvelopare. Mai puțin geamurile. Ce atâtea cheltuieli? Până la urmă, alea vechi izolează mai bine și nici nu fac mucegai. Astfel, doar apartamentul ăsta a rămas cu rame de lemn, de un alb-scorojit, care poate vor crăpa definitiv când geamurile se vor deschide, în sfârșit.

Aici stă cineva care are circa 70 de ani. Probabil a obținut apartamentul de la stat, înainte de anii 90, și probabil că are cel puțin doi copii, dată fiind suprafața. Copiii deveniți adulți au plecat cine știe pe unde prin țară sau prin lume, iar partenerul/partenera de viață, a plecat dintre noi. 

Storurile improvizate sunt singurul element de viață din apartament. Anunță momentele zilei. Înainte de prânz, sunt date la o parte uneori, ca să lase scena camerelor deschisă luminii naturale. Când soarele bate excesiv de direct pe geamuri, în a doua parte a zilei, sunt trase la loc. Camerele se cufundă poate într-un aer călduț și rânced, ca o penumbră bolnăvicioasă, prin care se întrevede conturul mobilierului masiv, greoi, care scârțâie la fiecare atingere.

Aici stă o persoană care odată schia. În balcon zace o pereche de schiuri lungi. Pe vremuri, își dedica fiecare weekend de iarnă ieșirilor în Poiană și ocazional pe pârtiile din stațiunile de pe Valea Prahovei. Pe-atunci, atmosfera la munte era mai așezată, prețurile mai mici, iar turiștii veneau mai mult pentru natură și mai puțin după clătite uriașe și poze panoramice.

Mulți schiori pasionați din oraș au devenit instructori și astfel păstrează contactul cu pârtia, chiar dacă se lipsesc de plăcerea unei coborâri ca-n povești. Nu și cine stă în apartamentul ermetic. Fie de bătrânețe, fie pe motiv de genunchi slabi, fie din dezgust, a pus schiurile în cui, cum s-ar zice. De fapt, doar în balcon. Laolaltă cu alte lucruri depozitate aiurea acolo, așa cum balcoanele balcanice devin, în general, un spațiu de aruncat chestiile inutile din viețile noastre.

Aici stă cineva care preferă semiobrscuritatea. Lumina nu e niciodată aprinsă în apartament. La lăsarea serii, se aprind, uneori, niște veioze sau becuri oarbe. În camera cu balcon, mai ales, pâlpâie o lumină de un alb-rece, ca un fel de veioză de birou. Pare a lumina furibund filele îngălbenite ale unei cărți sau o foaie de ziar. Uneori, la ore târzii, de dincolo de pânza albă, pâlpâie neonul alb-albastru al unui televizor – o firavă și artificială conexiune cu ce se mai întâmplă în lumea de dincolo de geamuri. Baia e singura încăpere de-a dreptul orbită de lumina artificială, măcar o dată pe zi. Când becul e aprins aici, nimic nu mai stă aprins altundeva în casă.

La circa un an după ce am început misiunea, chiar dacă nimic nu mișca vizavi în afară de storuri, am primit un semn, ca din adâncuri: la geamul de la baie a apărut un aranjament de flori uscate. Uitat de vreme, prăfuit poate. Ca și cum cine stă acolo a vrut să scape de el și n-avea unde să-l depoziteze, dar nici la gunoi nu voia sau nu putea să-l ducă. 

După încă o săptămână, a venit și a doua mică victorie. Acum pot spune că aici stă o bătrână. Am surprins-o în balcon, căutând ceva în depozitul general de acolo. Spre marea mea surprindere, nu arăta ca Miss Havisham a lui Dickens, ci ordonată, mică de statură, ba chiar colorată într-un pulovăr mai roz decât florile de cireș primăvara. Mi-am savurat premiul cu multă curiozitate și încântare.

Acum că știam că aici stă o doamnă, am putut să ajustez povestea personajului. Mi-o închipuiam rătăcind prin semiobscuritatea din casă, cu pași mărunți, pipăind pereții și mobilele. Mi-o închipuiam la 40 și ceva de ani, pe schiuri. Mi-o închipuiam ascultând absentă ședința de bloc în care s-a votat anveloparea și fiecare locatar a semnat dacă vrea sau nu termopane.

A fost prima și ultima oară când am văzut-o, în doi ani. Ea e tot acolo. Lumina mai pâlpâie la câte unul din geamuri, în fiecare seară. Florile uscate au dispărut de pe pervazul de la baie. Ceva ce pare a fi un mop folosit le-a luat locul, mai nou. Iar în balcon, a apărut un cadru alb, masiv. O umbrelă verde-aprins cu model pânză de păianjen de culoare galbenă zace uitată și ea acolo, dintr-o săptâmână ploioasă. Ambele stau fix sub geamuri, sub spațiul de care bătrâna ar avea nevoie ca să ridice mâna să deschidă un geam. Dar nu o face niciodată.

Aici stă o bătrână despre care voi afla, involuntar, când nu va mai fi. Pentru că atunci geamurile se vor deschide larg. Ba mai mult, vor fi înlocuite cu termopane.