Întâmplarea a făcut să primesc propunerea de a încerca un traseu montan pe lângă Păltiniș pe care unii localnici îl numesc „romantic”. Neștiind mai nimic despre Munții Cindrel, n-am refuzat. Mă așteptam la o drumeție ca o promenadă, de genul cărora mergi agale cu mâinile la spate și contempli (la) ce vrei tu. S-a dovedit a fi un traseu nu doar accesibil ca efort fizic, ci și extrem de darnic în peisaje. Din păcate, deși stațiunea Păltiniș e enumerată printre principalele locuri de vizitat apoape de Sibiu, mai nimeni nu încearcă să parcurgă acest traseu.

---

Stând câteva zile în stațiune, am încercat să-mi dau seama ce caută turiștii în Păltiniș. Am ajuns la trei elemente: pârtiile de schi și snowboard, cel mai scurt traseu spre vârful Cindrel și telescaunul de la baza pârtiei Oncești care proiectează clienții direct la capătul pârtiei, de unde poate fac câțiva pași până la releul din apropierea vârfului Oncești. În afara sezonului de schi sau dacă zăpada nu e destulă, cum s-a întâmplat când am fost eu, stațiunea e aproape pustie și complet neatractivă. Doar câțiva curioși se duc la schit, în timp ce alții se învârt pe lângă Arena Platoș și se aventurează, timid, spre niște puncte de belvedere vizibile de pe marginea drumului. Și cam atât. Asta nu-i împiedică totuși să spună, ulterior, că au fost „la munte”, unde i-a luat cu amețeală de la aerul curat sau că „avem o țară mi-nu-na-tă”.

Ce i-ar determina pe turiști să se îndepărteze pentru mai mult de 30-60 de minute de parcare, de sursa de mâncare sau de civilizație? Să aibă curajul să treacă dincolo de curba pe care o trasează la orizont poteca pe care ei o zăresc de la balconul pensiunii confortabile în care s-au cazat.

Într-adevăr, fără îndrumare n-aș fi ales nici eu acest traseu în varianta făcută pentru că e incomplet reprezentat sau descris pe hărțile montane. Mi-e clar că e știut doar de localnici. Dar oare proprietarii de pensiuni sau de chioșcuri încurajează turiștii să încerce ceva nou?

Traseul zis „romantic” pornește din partea opusă Arenei Platoș, pe o potecă nemarcată ce înaintează spre lacul de acumulare Gura Râului.

E genul de traseu atât de generos cu toate câte le are de oferit, încât nu ți-e teamă să te lași purtat în voia potecilor. Genul de traseu cu alegeri multiple când ajungi la câte o intersecție, unde nu știi pe unde s-o apuci pentru că nu știi care cale e mai lungă și mai ofertantă cu acest crâmpei de Cindrel.

E o drumeție lejeră pe care fiecare cărare ce se pierde după încă un deal sau un adăpost ascunde tentația necunoscutului. Începe ca un drum oarecum dezolant de 4×4 și devine o încrengătură de poteci extrem de pitorești, pe parcursul cărora se deschid peisaje uluitoare, neștiute de marea masă a turiștilor.

Am traversat pajiști întinse cu câțiva brazi bătrâni scutiți de tăiere, pe care astăzi stau atârnate plăcuțe cu „Proprietate privată”, marcând ochiometric terenuri particulare ale căror margini doar proprietarii le știu. 

Am făcut loc unor ATV-uri, maximul de sport extrem (dacă se poate numi așa) care se poate practica în Cindrel. Erau vreo 4 turiști, care s-au dus câteva sute de metri mai încolo pe drumul forestier și s-au întors. Suficient cât să inhaleze tot ei praful pe care-l ridicaseră în urmă.

Probabil un alt sport extrem în Cindrel ar fi să șezi pe-un deal să asculți liniștea. Căci doar liniștea și foșnetul pădurii, poate trosnetul vreunui trunchi de brad și pașii tăi – atât se-aude aici. 

Acum, la început de iarnă, ciobanii nu mai cutreieră dealurile cu oile, deci nici talăngile mioarelor, nici lătratul câinilor nu mai tulbură nemișcarea. 

Îmi închipui că pe-aceste drumuri nemarcate or fi urcat ceva mașini de teren cu materiale de construcție pentru căsuțele și căbănuțele ce răsar din loc în loc pe Culmea Muntelui și pe Muchia Tomnatec. Majoritatea par părăsite; unele chiar sunt, altele doar își așteaptă cuminți proprietarii a căror trecere mai mult sau mai puțin recentă se vede în uneltele aranjate frumos în jurul casei, în vreun acoperiș mai nou, sau în vreun grilaj mai acătări la ferestre. 

Sunt multe poteci trasate într-adevăr romantic pe-aici, pe curbe de nivel, pe lângă pâlcuri de mesteceni, pe lângă toalete ecologice și garduri firave. 

Dacă la început ne-a ghidat drumul forestier, mai apoi ne-a ghidat un șirag imens de conuri de brad, așternute pe mijlocul potecii, ca niște semne de orientare, ca firimiturile lăsate în urmă de Hansel & Gretel. Mai apoi, ne-am afundat în covoare de frunze de foioase, pentru ca, în cele din urmă, să ieșim în poieni cu iarbă uscată.

Pe-o culme anonimă ne-am așezat și-am contemplat Mărginimea Sibiului, începând de la pitorescul sat Gura Râului, situat între două dealuri cu brădet până lacurile din jurul Orlatului și A1 Sibiu- Deva. 

Și cum trebuia, odată și-odată, să ne trezim la realitate, idila romantică s-a rupt destul de brusc după câteva ore, odată cu revenirea în punctul de plecare, unde câteva mașini așteptau într-o parcare improvizată, flancate de o casă de munte de-o parte, și o vilă cu arhitectură impersonală, la fel ca mai toate din stațiune, pe de alta. 

În cele câteva zile în care am stat la Păltiniș, mașinile au tot urcat. Doi tineri – atât am văzut în cele câteva ore în care am cutreierat dealurile romantice din Cindrel. La Arena Platoș, câteva mașini oprite pentru panorame facile. În schimb, la capătul stațiunii, la telescaun, parcarea era plină. Din scaunul mașinii, turiștii au plonjat direct pe bancheta telescaunului.

---

O zi mai târziu, niște tineri au oprit mașina în dreptul meu și au coborât geamul. Voiau să ajungă de la telescaun la Arena Platoș, iar Waze-ul îi băgase pe străduțele desfundate de sub schitul Păltiniș în loc să-i ducă pe drumul principal. Iar ei au mușcat momeala și se simțeau complet pierduți. Or Păltinișul n-are o încrengătură de străzi, ci doar un drum principal; trebuie doar să dai zoom out pe hartă sau ții minte pe unde ai venit cu câteva ore în urmă.

O plimbare ușoară, mai puțin turistică primprejurul stațiunii Păltiniș e foarte la îndemână pentru orice turist pentru a descoperi peisaje cum nu vezi la tot pasul. Și cu siguranță cum nu vezi în stațiune. Mulți amatori de fotografie le vânează; mulți turiști și-ar dori să le vadă, dar nu știu unde să le caute, poate nici cum să le caute. Sau poate li se spune unde să caute, dar ei insistă să se îngrămădească în aceleași și aceleași destinații, temându-se să fie curioși și să se orienteze puțin în spațiu.