O asociație din Brașov a creat trei posibile plimbări prin Schei. Toate constituie moduri de explorare a zonei și au ca scop încurajarea descoperirii troițelor și crucilor din cartier, element distinctiv în identitatea și evoluția locului. Li se adaugă o a patra posibilă plimbare, pe ruta fostelor mori de apă, acum dispărute.

Pe lângă faptul că oferă pretextul perfect de a lua străduțele la pas, chiar unele pe care altfel n-ai ajunge, cele trei circuite tematice reușesc să demonstreze oricui are curiozitatea să le parcurgă că orașul nu se dă gata nici într–o oră, nici într-o zi, și nici măcar într-un city break.

Ba mai mult, Scheiul e genul de cartier pentru care-ți trebuie câteva luni ca să-l explorezi pe îndelete. Scheiul te absoarbe ca o pâlnie: cu multă larghețe prin porțile de intrare, pentru ca apoi să se tot îngusteze spre capăt și să se înalțe, pierzându-se ușor, ușor în pădurile de la poalele Tâmpei și Postăvarului. Scheiul te poartă în timp, printre case de secol XVIII sau chiar mai vechi, pe străzile ce devin străduțe, apoi ulicioare pavate sau în scări, printre curți înghesuite și prin fața multor ferestre care-ți oferă prilejul să pătrunzi în intimitatea și-n tainele vieții de aici. 

De ce tocmai în Schei, de ce trei trasee, de unde nevoia de promovare? s-ar putea întreba cineva. Să le luăm pe rând, fără a avea pretenția că mă pricep la turism sustenabil, managementul turiștilor sau la strategii de promovare turistică.

Când mergi în Brașov și ajungi în Schei

Alegerea Scheiului pare una evidentă, deși fără vreo legătură cu vecinătatea Centrului Vechi. De aici a apărut Brașovul de azi, zic documentele. În zona Pietrele lui Solomon, adică extrema cea mai îndepărtată de centru, s-au găsit urme de locuire datate din secolul al IV-lea î. Hr. Așezările din perioada timpurie s-au organizat treptat ca sat locuit doar de români. La înființarea cetății Brașovia (aproximativ în sec. XIII), exista deja la poalele Tâmpei o așezare românească numită Cutun. Așezarea a fost lăsată pe dinafara zidurilor cetății. Românii au continuat să trăiască în „satul” lor, oarecum desprinși de ritmul din cetate, dar conectați la ce se întâmpla dincolo de ziduri și dincolo de granițele ținutului. Accesul le era permis în cetate printr-o singură poartă (fosta Poarta Ecaterina, azi Poarta Schei). 

De-a lungul timpului, cu tot progresul specific urbei, cartierul și-a păstrat un farmec greu de egalat. Fostele uliți de pământ au devenit străduțe sinuoase; pornesc dinspre Piața Unirii și se pierd printre case, și mai departe spre pădure. Pasajele încântătoare cu scări permit o trecere graduală între etajele de înălțime. Pâlcurile de case înghesuite, cu curți mai mult sau mai puțin ferite de ochiul curios, poartă urme ale modificărilor aduse de-a lungul vremii.

Străzile vechi denumite cu tâlc amintesc de organizarea de odinioară (de exemplu, pe mine “După Iniște” m-a făcut să ridic din sprâncene). Cu cât te îndepărtezi de centru, cu atât ai mai mult senzația ciudată, și totuși atât de naturală, a întrepătrunderii caselor, curților, grădinilor. De parcă te-ai afla nu într-unul dintre cele mai turistice centre urbane din țară, ci într-un sat oarecare, unde viața se desfășoară după un ritm și niște reguli doar de localnici știute.

Scheiul păstrează locurile emblematice legate de obiceiul junilor (respectiv locurile lor de întâlnire și unde se juca maialul), plus o colecție de cruci și troițe, simboluri nu doar ale credinței, ci și ale drumurilor principale din „sat” sau a poziției pe care ziditorul o deținea în comunitatea locală. Toate sunt importante pentru continuitatea existenței românilor în acest spațiu.

Cât despre numărul de trasee alese, unul ar fi fost insuficient pentru câte are cartierul de oferit. Două ar fi presupus un efort fizic poate prea mare pentru, să zicem, familii cu copii. Așa că trei trasee permit acoperirea întregului cartier, încă și a unor zone din afara acestuia, numai bune de variat peisajul urban cu puțin parfum de natură dezlănțuită.

Despre pretenția de promovare turistică a cartierului, puțin mai încolo. Deocamdată, admit că într-adevăr, intenția e bună. Scheiul are nevoie de o promovare care să readucă în atenția oamenilor specificul și istoricul zonei. Acum, invazia de mașini (locale sau nu) și turismul de ocazie umbresc mult din pitorescul locului. 

În contextul ăsta, dacă prin absurd ar începe să vină valuri de plimbăreți pe trasee, cartierul nu le-ar putea suține. Dacă cineva s-ar gândi să facă trasee ghidate urmând aceste circuite, un grup de 10-15 persoane oprit lângă anumite troițe ar bloca circulația. În plus, tind să cred că locuitorii din Schei, și din orice zonă centrală sau semicentrală a Brașovului, nu-și doresc și mai mulți turiști care să sprijine zidurile cu picioarele, să lase gunoi și să blocheze mai mult traficul. 

Despre ce e vorba pe trasee?

Cele trei plimbări cultural-istorice alcătuiesc un inventar necesar al crucilor și troițelor din Schei. Fiecare traseu în parte poate fi un prilej numai bun pentru o vânătoare de comori.

Preotul și profesorul Vasile Oltean, cunoscut datorită căldurii cu care primește orice vizitator la Muzeul Prima Școală Românească din Brașov, a cercetat mulți ani tainele cartierului. Și tot el a identificat în documente circa 60 de cruci și troițe scheiene. Azi au rămas circa jumătate, majoritatea în stare bună de conservare. 

Scopul ridicării lor diferă. După obiceiul creștinesc, majoritatea crucilor marcau răspântii de drumuri, și protejau calea negustorilor. Unele cruci au apărut din dorința unor persoane de a rămâne în memoria colectivă. Altele au rol de protecție a locului sau a unor case. În aceste din urmă cazuri, crucile poartă numele celor care le-au ridicat/renovat și sunt cel mai ușor de identificat.

Datorită vechimii lor, pe aproape toată durata existenței românilor din Schei, majoritatea crucilor au caracter de monument istoric. Necesitatea unor trasee urbane care să le includă contribuie atât la recuperarea memoriei, cât și la justificarea pentru generațiile noi a numărului mare de cruci, nicidecum o dovadă de prea mult zel creștinesc.

Crucile au fost ridicate din lemn sau piatră, sunt uneori protejate de gărdulețe, alteori zidite în peretelor unor case, alteori încadrate în căsuțe din lemn sau zid, caz în care și interiorul a fost pictat, constituind o operă de artă în sine.

Cea mai veche cruce consemnată în Schei datează de la 1292, Crucea din Cutun. Azi nu se vede pe locul original, unde marca vechea vatră a satului, ci în cimitirul Bisericii Sf. Treime din cartier. Crucile mai „noi” sunt de la începutul secolului al XX-lea. Dar cine să-ți povestească lucrurile astea?

Problema mea cu aceste trasee… 

E tocmai lipsa poveștii din spatele lor. Asociația a pus traseele pe niște hărți (fără a le marca și în teren), le-a denumit și colorat diferit, a amplasat panouri cu o hartă generală în două locuri din cartier, a creat un document pdf cu harta, pe care a marcat crucile.

Detaliile proiectului spun că în 2016, la lansare, au existat activități, tururi ghidate, surle și trâmbițe. Azi, te pomenești în Piața Unirii, la start de traseu, și nu afli nimic despre ce urmează să vezi.

Or frumusețea traseelor stă tocmai în povestea din spatele crucilor sau troițelor. Nu reacționăm la nume și cifre, și nici nu le ținem minte ca să dăm mai departe. Cel mult reacționăm la materiale, la forme și culori, poate. 

Povestea, în schimb, ar da sens plimbării, te-ar ajuta să încadrezi locurile într-o istorie și o geografie. Te-ar ajuta să înțelegi evoluția cartierului, să-ți imaginezi ce-a fost. Nu plimbarea propriu-zisă și observarea, la rece, a unor străzi și case, oricât de pitoresc ar fi chiar și acest demers.

Ba mai mult, harta fizică are un cod QR care nu mai duce nicăieri. Nu există marcaje (sau orice fel de semne) în interiorul cartierului, în legătură cu aceste trasee. Nu există o hartă digitală a lor de descărcat (pdf-ul e altceva), un site web pe care să ai explicații legate de nume, amplasare, aspect etc. Nu ai nimic interactiv.

Asociația a numit acest gen de amenajare „neinvazivă”. Eu îi zic făcută pe jumătate.

Dacă nu te pasionează traseele urbane, vânătoarea de comori arhitecturale, istoria unor locuri, sau peisajul urban, nu vei găsi pe parcurs motivația să te plimbi pe traseele propuse. De ce te-ai obosi, până la urmă? Doar pentru că sunt în Schei sau că-ți promit niște troițe?

Nimeni nu o face, aparent nu are de ce, de unde și senzația că într-adevăr două zile te plictisești în Brașov dacă nu te pasionează muntele.

De ce să te plimbi, totuși, pe traseele troițelor?

• Ca să admiri cartierul și orașul din trei direcții diferite, din poate cele mai frumoase puncte de belvedere. În fiecare punct, dai de câte o troiță a unui grup de juni. Românii scheieni au avut 7 cete de juni (tineri, bătrâni, albiori, roșiori, curcani, dorobanți și brașovecheni). Fiecare dintre aceste grupuri și-a ridicat propria troiță, ca loc de adunare peste an, la sărbători, sau pentru hore, inițieri etc. Câteva troițe au fost ridicate la înălțime, ele aflându-se azi la întretăierea limitelor cartierului cu poalele Tâmpei, ca o trecere frumoasă spre potecile montane. Crucea Mușicoiului – a Junilor Curcani – e cea mai veche văzută de mine, datează de pe la 1671. 
• Pentru locuri inedite, cu amplasări ascunse. Crucea Junilor Tineri are, cred eu, o astfel de poziționare. Odată ce găsești drumul de acces (abia intuit prin lateralul unei case) nu-l mai uiți. Unde mai pui că tot pe-aici treci printr-un tunel de verdeață.

• Pentru poienița aflată pe „După Grădini”, un loc încântător de picnic, plajă, și relaxare, de unde se pot admira Biserica Sf. Treime și ultimele case din Schei. „Traseul portocaliu” (după cum l-a denumit asociația) trece pe aici.

• Pentru valoarea istorică a crucilor. Crucea din Grui (sau de la Știm), atribuită tot Junilor Curcani, e printre cele mai vechi păstrate în forma originală. Datează de la 1781, iar căsuța de zid are o pictură superbă, abia vizibilă printre zăbrele de lemn care protejează accesul.

• Ca să vezi o cruce-vedetă, care ar putea avea propria pagină de social media prin numărul mare de poze care i se fac: Crucea de pe Ulicioara Benghii (zisă și din Pajiște). Poate datorită amplasării inedite, poate pentru senzația de tot unitar pe care îl formează dimpreună cu casa în zidul căreia se află. Simbolul protecției e evident. Iar casa propriu-zisă – ah, ce exemplu superb de utilizare bine gândită a reliefului!

• Ca să te întrebi cine a fost Căpitanul Ilie Birt, cel cu două troițe. Una în Piața Unirii, cea mai impunătoare, și una lipită de fosta lui casă. Căpitanul are chiar și o stradă cu numele lui în Schei. Există câteva povești legate de persoana căpitanului. Părintele Vasile Oltean o spune doar pe aia safe. Pasionații de istorii nuanțate au găsit și altele, cum ar fi cea de la care i se trage numele.

• Ca să ajungi la punctul de belvedere vânat de turiști pe drumul dintre Brașov și Poiană. E pe Traseul Crucilor din Prund. Undeva, aproape de acest loc de unde acum toată lumea își face poze, exista o cruce care s-a pierdut – Crucea Căii Babei. Și tot traseul ăsta te readuce în cartier pe-o cărare prin pădure doar de localnci știută, cu o denumire demnă de povești spuse la foc de tabără („La cururi”), presărată cu multe mici detalii încântătoare.

Ce frumos ai putea fi ghidat ca turist să descoperi crucile astea, în loc să le primești servite sec, pe un pdf! Ar fi multe (cred) de adăugat la povestea oricărui traseu prin inserarea de explicații pentru numele mai vechi sau mai noi ale crucilor, descifrarea inscripțiilor chirilice (în măsura în care există documente) sau condimentarea plimbărilor cu povestioare din cartier (care probabil se regăsesc prin periodice de epocă). Se pare că ceva, ceva a existat, doar 2016, la lansarea traseelor. Să-ți pară rău că le-ai găsit abia în 2022-23, nu alta!

În cazul traseului fostelor mori de apă s-a putut. Adică spre capătul dinspre Solomon al cartierului poți da de câteva panouri cu povestea fostelor mori amplasate cam în dreptul localizării lor, și cu poze vechi. Pentru cruci de ce nu s-a putut?

La baza realizării acestui proiect a stat și o inițiativă turistică. Dar, turist fiind, nu te îmbogățești cu aproape nimic de pe urma acestor trasee. Poate cu niște mii de pași făcuți într-o zi. (Între noi fie vorba, de câte ori m-am plimbat eu pe urmele troițelor, nimeni nu o mai făcea.)

Într-o oarecare măsură, traseele nu sunt sau nu ar trebui să fie destinate doar turiștilor, ci și locuitorilor orașului. Tot așa cum încă nu toți brașovenii au ajuns pe Tâmpa, probabil unii brașoveni nu au ajuns în Schei. Că s-au mutat recent, că nu au de ce etc. Păi fă tu, asociație care vrea să promoveze Scheiul, în așa fel încât oamenii să înțeleagă de ce. La nivelul secolului XXI, să vrei să faci promovare doar un an sau să atragi turism cu un pdf și o hartă de tablă e jenant.