Pasul Bratocea – Vf. Grohotiș; marcaj bandă roșie + cărare vizibilă; timp: cca. 6-6.5 ore cu tot cu pauze.

Când ai chef de un traseu de munte care să nu fie tocmai ca-n palmă, cu ceva urcări, dar nu prea solicitante, cu ceva umbră, dar și cu soare (dacă se arată), cu peisaje interesante, dar nu neapărat spectaculoase, pe care să simți că depui ceva efort, dar să nu se lase cu febră, bine marcat, dar și cu ceva provocări de orientare și, în sfârșit, mai nepopular, dar nu foarte sălbatic – ei bine, Munții Grohotiș pot fi o alegere foarte inspirată.

Și încă un amănunt important – este un traseu inclusiv pentru începători.

După ce mi s-a atras atenția că plimbarea spre Lacul Vulturilor nu e tocmai pentru începători, din cauza urcării susținute, îndrăznesc să zic că și traseul spre Vf. Grohotiș este unul pentru începători din punct de vedere dificultate. Deși….diferența de nivel e de peste 400 de metri, adică mai mare decât spre lac, doar că Grohotișul e mai lung și mai lin.

Pentru perioada de toamnă aș mai adăuga două fenomene pe care noi le-am prins: plafon de nori (foarte des întâlnit acum) și lâna de zăpadă (hair ice).

Taseul începe cu o urcare ușoară prin pădure.

Adică mai ușoară de-atât la un traseu de munte nu știu ce-ar fi – și continuă tot în urcare la ieșirea din pădure, unde începe să se întrezărească foarte înșelător platoul.

Ascensiunea prin pădure e suficient de lină cât să nu răsufli prea greu și nici nu cere pauze prea multe. Pe timp de toamnă, cum am fost noi, se lasă cu multă liniște, susur de apă, noroaie și un covor adânc de frunze ruginii.

La ieșirea din pădure deja devii mai sprinten, încurajat de deschiderea măreață ce se arată dinaintea ochilor – culmi domoale, acoperite cu iarbă arsă de soare, și ici-colo câte un pâlc de brazi. Șerpuirea continuă a cărării spre culmea cea mai înaltă îți face ascensiunea previzibilă și cu atât mai posibilă. Deja te vezi în vârful culmii și începi să te întrebi ce peisaj se va deschide de-acolo.

Ai câteva șanse să te-nșeli asupra traseului.

Banda roșie foarte vizibilă pe copacii din pădure se arată aici mai cu zgârcenie. În lipsa stâlpilor sau a stâncilor, marcarea s-a făcut pe pietre, uneori la nivelul cărării. Iarna, marcajul este cu siguranță ascuns în totalitate sub zăpadă, așa că probabil rămâne doar dibuirea drumului și urmărirea celor câtorva stâlpi golași plantați la oarecare distanță, pe post de indicatoare. În restul sezoanelor, cărarea e vizibilă și periodic retrasată de roțile ATV-urilor și a motoarelor care urcă și aici cu același sârg cu care o fac și în Baiului.

În timp ce urci, nu uita să te uiți în spate unde se arată nu doar culmi umblate poate doar de turmele de oi, ci și Ciucașul în toată splendoarea lui.

Odată ajuns în vârful culmii, trebuie să-ți aduci aminte câte ore ar trebui să dureze traseul. Pentru că ești abia undeva pe la jumătate, și platoul care se deschide înainte nu-ți oferă aproape niciun indiciu cu privire la ce urmează. Ce urmează, de fapt, e cam ca în Sat după sat: trece deal după deal, trece lacu-nghețat, trece o vale-mpădurită, trece-o stâncă rătăcită. Munții nu trec. Munții te petrec. Ciucașul din spate, Baiului și Bucegii din dreapta, Piatra Mare de undeva din colțul Bucegilor.

Din ce am mai citit, în lipsa unor indicatoare, lumea a mai rătăcit traseul. Și nu l-a dus până la capăt, adică până pe vârf, pentru că peisajul pare același și plimbarea se poate dovedi prea monotonă. Așa că mulți abandonează undeva pe lângă sau pe Bobul Mare. Mi-e imposibil să cred că cea mai înaltă culme nu pare, însă, cea din față, adică cea cu vârful adevărat. Se vede cu ochiul liber. Și într-o zi foarte senină se observă chiar și borna din vârf.

Căci atât semnalizează atingerea vârfului -1758m -, o bornă tristă de beton, fără niciun fel de inscripție. Dar odată atinsă borna, peisajul se deschide panoramic, completat, pe lângă lanțurile muntoase, de culmi împădurite spre Cheia și Măneciu spre sud, respectiv spre Valea Doftanei spre sud-vest.

Traseul de întoarcere nu-ți poate aduce surprize prea mari, fiind același, dar văzut dintr-un alt unghi. Poate doar dacă s-a întâmplat să urci pe ceață, cum am făcut-o noi, și să te întorci pe soare – atunci vei avea ocazia să-ți întipărești mai bine în minte cărarea pentru o eventuală revenire.

Cum ziceam inițial, e un traseu perfect pentru începători, dar și pentru avansații care vor doar o plimbare de duminică. Pasul Bratocea e plin de mașini, dar 90% din oamenii care vin cu gând de munte, urcă în Ciucaș. Se mai rătăcesc pe-aici și motoare sau ATV-uri, dar nu la fel de multe ca-n Baiului. Se poate urca și cu bicicleta, și cu copilul, și cu câinele, și cu drona.

Așadar, Munții Grohotiș sunt mici, fără provocări, potriviți pentru o tură de o zi cu evitarea Văii Prahovei. Merită tot efortul de a fi parcurși până la capăt, dar nu merită să fie subestimați.